Mă agit. Mă agit mult. Aproape cu fiecare ocazie care îmi permite. Mă stresez din orice nimic. Planific până la cel mai mic detaliu şi uneori cu câteva zile înainte iar apoi urmez cu stricteţe. Mă stresez când planul este să nu eşuez, când ideea în sine este să rezist cât mai mult şi la calitate cât mai ridicată în tot ceea ce fac, mă stresez când văd o aţă la bluză şi mă gândesc oare de cât timp atârnă acolo fără să o fi văzut, mă stresez când ajung la fix la o întrevedere când ştiu că aş putea ajunge mai devreme fie şi cu două minute, când… Doamne, câteodată mă stresez din orice! Mă agit de parcă aş consuma energie la pliculeţ. Ştiu că e nocivă starea asta. Simt asta. Dar nu pot să mă opresc să mai fiu aşa.
Pe de altă parte, deşi încerc mereu să fac lucrurile cât mai bine, niciodată nu sunt mulţumită pe deplin. Asta pentru că ştiu întotdeauna că pot mai mult şi mai mult. Iar partea asta este valabilă şi pentru cei din jur. Nu înţeleg cum de există oameni programaţi să fie leneşi şi, mai ales, cum de nu le e ruşine cu ei şi cu faptul că fac degeaba umbră pământului. Să n-ai, aşa, niciun scop, doar să aştepţi să treacă anii pe lângă tine… Pare deprimant.
Îmi place când lucrurile sunt la locul lor.
Iubesc când Toate lucrurile sunt la locul lor.