Suflet de toamnă.

În ordonata mea dezordine doar am lăsat eşarfa să îmbrăţişeze pantofii şi m-am ales doar cu drumul către Google. Nu ştiam la ce mi-a făcut doctorul programare pentru luni dimineaţă. O singură căutare mi-a speriat simţurile. Până nu ies de acolo n-am să scot o altă vorbă pe tema asta.
“Life’s a game but it’s not fair!”

Până luni vă mai aduc la cunoştinţă curiozităţi zodiacale.
Majoritatea oamenilor sunt capabili de articole memorabile în situaţiile ce le-o trag în văzul lumii, în situaţiile ce le dau lumea peste cap, în situaţiile ce-i fac pe atei să rostească “Doamne, ajută!”.
Nu mă număr, din păcate, printre aceia care scriu memorabil în situaţiile presante.

Sper să fie bine, doar o problemă minoră şi să mă trimită acasă. E musai. Căci după prânz am programare şi la dentist. Am mai spus de multe ori că o problemă nu vine singură. Momentan stau în pat. “Zac”, un fel de-a spune.

Cel de Sus mi-a demonstrat azi că mă plâng şi mă tem pentru necazurile de care tot dau, pe când alţii se confruntă cu altele mai mari. Am primit azi un telefon în care eram anunţată că un prieten bun a fost operat iar acum e în spital la Bucureşti. Nu am putut decât să-l sun. Nu am maşină cu care să-mi permit să mă deplasez în aşa fel încât să mă pot încadra în timpul de vizite – care a fost micşorat la o oră din cauza gripei (gripa porcină şi gripa nouă).
Mi-aş fi dorit să fiu acolo, m-am rezumat însă la telefon.

TV-ul e ipocrit. “I’m burnin’ like fire” îl aud din camera alăturată. Încă sunt în pat şi n-am nici cea mai mică vlagă care să mă urnească de aici. Deşi melodia Innei a picat acum ca nuca în perete, dă-o în sictiru` meu că sigur se schimbă melodia până ajung eu în cealaltă cameră.
Hai, Inna, n-ai ars destul?

Cred că sunt şi eu pe drumul spre ipocrizie. Dar când se umple paharul, oricât de om ai fi, tot îţi vine să verşi surplusul amărui peste tot ce pică aiurea în dezordinea zilelor tale, zilelor noastre…

imagine: DeviantART