Nu ştiu dacă într-adevăr sufletul se regenerează, cred că cea mai potrivită explicaţie este că “se face mare”. E paradoxal că deşi frecvent se rup bucăţi din suflet, el cu fiecare pierdere devine tot mai mare. Sufletul e matematică (una greu de înţeles). E o scădere pe plus.
Am ascultat mulţi oameni numind acest proces drept “experienţă”. Personal n-o numesc aşa căci la fel de mulţi sunt cei care nu învaţă nimic. Să dai o dată cu capul de pragul uşii înseamnă nimic. Înjuri, verifici dacă ai vreun cucui şi mergi mai departe. Să se întâmple a doua oară înseamnă puţin mai mult decât nimic. Apoi treci peste. A treia oară înseamnă ceva mai mult de atât. Mergi mai departe dar înainte de a face asta descoperi un cucui în mijlocul frunţii. Ţi-e ruşine să mergi aşa în văzul lumii. Ţi-e ruşine că te doare sufletul… de parcă ai fi singura persoană care simte asta. Nu eşti! Dar aşa îţi place să crezi. Încă eşti la stadiul în care crezi că durerea ta este mai mare decât a cel puţin jumătate din populaţia globului.
Astea fiind spuse, repet ideea cu care am început al doilea paragraf. Am ascultat mulţi oameni numind acest proces drept “experienţă”. Ei bine, eu nu o numesc aşa. Experienţa nu este “ceva” ce câştigi după un efort. După o lovitură nu înseamnă că ai experienţă, de aceea este nevoie de mai multe. Experienţa nu este nici măcar o destinaţie. Este, mai degrabă, o prietenă care călătoreşte alături de noi şi se maturizează alături de noi (atât cât îi dăm voie).
Mi-am permis, în urma unor dureri, să nu asimilez nimic. Răspunsul e simplu. Pentru că nu am vrut. Pentru că rebeliunea îmi părea mai la-ndemână. Din acele dureri n-am învăţat nimic.
Mi-am permis, în faţa unor lovituri, să fiu critică. Mi-am permis să înţeleg. Mi-am permis să văd că nu sunt buricul pământului şi că indiferent de durerea mea, lumea nu se va opri în loc. Mi-am permis să merg, să-mi continui evoluţia.
Târziu mi-am dat seama că durerea, asemeni fericirii, este creaţia mea. Sufletul, de asemenea. Eroarea de calcul este că sufletul e un animal încă sălbatic. Nu asta m-a deranjat foarte mult. Nu mai mult decât să înţeleg că sufletul generează durerea la fel cum un gol generează strigăte în tribună. Şi dacă durerea depinde în mod direct de un animal sălbatic atunci rezultă că ea este necontrolabilă. Nu este, însă, ceva cu care să mă conformez. Trebuie să îmblânzim sufletul. Nu ştiu ce o să scădem din el, ce o să adăugăm sau câte table vom albi cu sulfat de calciu. Ştiu doar că voi porni creând o ecuaţie în care sufletul este prima necunoscută. Următoarele… apar pe parcurs.
“Experienţa nu este nici măcar o destinaţie. Este, mai degrabă, o prietenă care călătoreşte alături de noi şi se maturizează alături de noi (atât cât îi dăm voie)” – Mi-a placut asta dar nu prea inteleg care e sensul cuvantului “suflet”, in articolul tau. Sunt “blonda” sau doar obosita? :))
Spuneam chiar în primul paragraf că sufletul este matematică, asemeni unei scăderi pe plus. Procesul acesta e numit experienţă de unii oameni. De aceea am scris şi despre experienţă.
Iar sensul cuvântului “suflet” îl găseşti cel mai bine în ultimul paragraf, cel care conţine concluzia.
Cred eu că tocmai naturalul din noi se revoltă, ființa care se pierde într-o civilizație seacă, cu reguli și opreliști alterează sufletul.
Nu știu dacă, matematic sufletul crește sau scade…
Dar știu, simt că doare pentru că, trăind după reguli ne supunem unei ordini fără de care, recunosc, ar fi haos, sufletul rămânând undeva.., pe undeva, peste tot și pe nicăieri, abătut, chinuit, constrâns și cu timpul resemnat dar fidel. Nu te lasă singur.
Sufletul, un sâmbure de libertate care vine odată cu primul țipăt în lume și pleacă cu ultimul oftat, când nu mai are de ce să mai rămână, caută, cred eu, întoarcerea la natură, la simplitate, la firescul începuturilor pe care nu ni-l mai putem aminti.
Experiențele? Sunt pietre de moară din care orice suflet, cred eu, iese sub formă de pulbere, cum iese făina din boabele de grâu, doar că procesul, în cazul sufletelor nu mai este atât de ușor, firesc…
Nu poți face din pulbere de stele hrană pentru burți flămânde.
Zic și eu…
Foarte frumos spus, Liana!
Mulțumesc, Ioana, m-am luat după ”urmele” lăsate de textul tău.
Inevitabil s-au impus ideea, imaginea. Eu doare le-am transcris, oarecum. Așa am simțit.