Frati-miu zice că aş putea să fac multe dar sunt leneşă de fiecare dată când e vorba de mine. Adică pentru alţii pun osul la treabă şi ajut cu mare drag şi spor, dar nu pot spune acelaşi lucru atunci când am eu nevoie de ceva. Mi-e silă să mă ajut singură. În schimb, contrar acestei “chestiuni”, e ceva ce nu refuz să fac niciodată: să împachetez diverse bunuri/cadouri. Îndoi aici, pac pac, lipesc, capsez, pun funda şi gata treaba. Aş face asta toată ziua, chiar dacă nu-mi iese ca la carte.
S-a întâmplat fix de Crăciun să nu fiu gata cu toate cadourile (de cumpărat erau cumpărate de vreo lună, dar nu erau împachetate), aşa că anul acesta am fost un moş leneş. Am livrat darurile bărbosului abia pe 26 decembrie. Omătul n-a fost mare, frigul nici atât. N-am nicio scuză!
Cu toate astea, alte surprize m-au întâmpinat două zile mai târziu (n.r.: 28 decembrie). Să fi fost oare atât atââââââât de cuminte anul acesta? Uite aşa m-am ales cu o cutie mare plină cu bunătăţi. Dar asta nu e tot! Două plicuri mă aşteptau cuminţele în cutia poştală. Maestrul Rao şi minunata Monica m-au luat prin surprindere. Rao Andrei ştie că, deşi am o pasiune pentru tot ceea ce înseamnă nou, am o doză de clasic/old school – îmi plac rândurile scrise de mână. Amprenta fiecărui individ a ajuns să fie subapreciată. De cealaltă parte a baricadei, domnişoara educatoare Monica Olteanu, una din puţinele persoane pline de viaţă (constant, nu ocazional!) pe care le-am cunoscut de-a lungul timpului, mi-a trimis o frumoasă-pufoasă felicitare realizată chiar de ea, ceea ce mă face să apreciez şi mai mult.
Sper ca anul viitor să le-o iau înainte celor ce m-au luat prin surprindere anul acesta. Iar ăsta-i unul din planurile pe anul viitor. Rezoluţie parcă îi zice noua generaţie.
Şaişpe pe nouă, ca să fie treaba treabă.
P.S.: Monica, nu ştiu unde ai găsit chestiile alea rotunde aşezate în formă de brad… dar ştiu că le pipăi într-una. Mă fascinează mai ceva ca pe un copil!