Teoria nimicului

Valeriu Butulescu spunea “Încearcă să defineşti nimicul. Vei avea nevoie de multe cuvinte.”

Singurul lucru la care mă pot gândi este modul în care eu percep nimicul, convinsă fiind că fiecare îl vede cu alţi ochi (şi la propriu şi la figurat).

În mare, nimicul este ceva. În amănunt, nimicul nu există.

• În mare – nimicul pare neinteresant, neimportant, pierdere de timp şi de energie şi/sau resurse.

-“Ce ai?”
-“Nimic.”

-“Ce vrei?”
-“Nimic.”

-“Ce simţi?”
-“Nimic.”

Întrebările nu sunt incomplete ci de bază. Hai să luăm una din ele şi să o dezvoltăm.
-“Ce ai păţit la picior de ţi-a dat sângele?”
La această întrebare aş răspunde “Nimic” doar pentru a fi politicoasă. De ce politicoasă? Numai un om tâmpit poate întreba un asemenea lucru. E clar ce a păţit persoana care sângerează – s-a lovit. Aş înlocui întrebarea “Ce ai păţit?” cu “Vrei să te ajut?”

În concluzie, nimicul nu este niciodată ceea ce se vrea a fi, adică nimic. Este ori un răspuns pe care-l oferim din plictiseală, ori o inconştientizare a ceea ce se întâmplă cu adevărat. Din perspectiva mea, “nimic” este un cuvânt care şi-a pierdut acum zeci sau sute de ani înţelesul SAU nu ştim noi să-l folosim (eu mizez pe ambele variante).

• În amănunt – nimicul nu există, fiind doar o frustrare a lipsurilor noastre.

“Nu mai am nimic din ce-am avut.” – Greşit! (te ai pe tine)
“Nimic nu mă va face să mă răzgândesc.” – Greşit! (există n soluţii pentru catârii de acest gen)
“Nu am nevoie de nimic.” – Greşit! (nu ai nevoie să ţi se rănească orgoliul sau nu eşti capabil să realizezi de ce ai nevoie)
“Nu cred nimic din toate prostiile astea.” – Greşit! (crezi că undeva e o sămânţă de adevăr, două sau şapte)

Aş spune din nou că “nimic” nu există şi că acest grup de litere este folosit doar pentru a justifica ceva pentru care nu vrem să dăm socoteală, ne este lene să dăm socoteală sau nu suntem în stare să dăm socoteală, să răspundem pentru actele noastre. Nimicul este o barieră, un scut, orice altceva decât se vrea a fi acest cuvânt.

Cred, de altfel, că nici DEX-ul nu ştie ce este nimicul, deşi grupul de litere se află printre paginile lui.

Întorcându-mă la afirmaţia lui Valeriu Butulescu, “Încearcă să defineşti nimicul. Vei avea nevoie de multe cuvinte.” – ajung la concluzia că Nimicul nu poate fi definit atâta timp cât nu poate fi perceput şi folosit ca atare. Nu putem defini ceva inexistent. Acţiunea de a defini o implică, obligatoriu, pe aceea de a cunoaşte. Iar cum noi nu cunoaştem nimicul, prin urmare nu-l putem defini.
Şi nici nu mă gândesc că-l vom cunoaşte vreodată. Poate doar Dumnezeu să spună, după apocalipsă, “N-a mai rămas nimic din voi.”
Greşit! A rămas istoria!