Sunt la fel ca multe alte persoane. Sunt rece şi nu mă interesează o grămadă de chestii, dar am şi momente în care sunt sensibilă. În momentele alea mă uit la mine şi nu mă recunosc. Sensibilitatea nu e o chestie definitorie pentru mine, dar nici nu-mi lipseşte.
Astăzi am deschis geamul înainte să înceapă ploaia. L-am rabatat în momentul în care a început să plouă torenţial şi să bată ploaia în toate direcţiile. Dar nu l-am închis. Şi cred că a fost pentru prima oară când, tunând şi fulgerând, nu m-am baricadat; nu am tras draperiile, nu am acoperit zgomotul tunetelor cu muzică, nu am tresărit la fiecare fulger, nu m-am pitit în mijlocul patului, sub pătură, cu ochii mari, sperând să se oprească toată gălăgia şi bombănindu-mă că sunt singură în momentele astea. Azi, pentru prima oară, n-am mai făcut nimic din toate chestiile astea, care erau un fel de ritual. Da, mă temeam de tunete şi fulgere. Chiar dacă sunt greu de speriat în general, chestiile astea două chiar mă înspăimântau.
Dar azi nu.
Nu ştiu ce s-a întâmplat. Pur şi simplu azi nu.
Azi doar am făcut ordine prin casă. Apoi duş şi… apoi mi-am dat seama că nu arăt rău deloc şi că mă vait degeaba la capitolul ăsta. Curajoasă, cât încă afară tunetele şi fulgerele îşi făceau de cap, am mers în bucătărie şi mi-am făcut ceva uşor şi delicios. Bucătăria mea nu arată precum cele de aici, dar asta nu înseamnă că nu petrec suficient timp gătind. De obicei îmi fac mâncare în fiecare zi (pentru că sunt sclifosită şi nu-mi place să mănânc două zile la rând aceeaşi mâncare). Azi, însă, am mers pe chestii light. După micul dejun am tăiat un kiwi, o piersică şi o banană, toate cubuleţe (kind of, forme nedesluşite) şi le-am amestecat cu un iaurt. Îmi place mult să fac asta. E o gustare sănătoasă.
Mi-am luat bolul şi linguriţa mea şi m-am plasat în faţa laptopului. Ray Donovan îmi ţine de urât când mănânc. Apoi m-am uitat la diverse chestii pe net. Încerc să îmi ofer totuşi 5-10 minute după fiecare masă, să mă relaxez, şi abia apoi să mă reapuc de treabă.
Revenind la chestia cu sensibilitatea… chiar mă bucur că nu-mi mai e frică de tunete şi fulgere. Înainte tresăream în astfel de momente, eram ca o pisică mică speriată de bombe :)). Mă bucur că s-a terminat capitolul respectiv. Deşi nu mi-am pierdut complet sensibilitatea. Încă mai am segmente la mansardă pentru care am nevoie de asistenţă umană. ♥
Mie mi-e frica de tunete si fulgere dar pe Dragos incerc sa-l invat sa nu-i fie frica de ele. 🙂
El e baiat, e mai curajos prin definitie 😀
Clubul sclifositelor! :))) Ma sperii de tunete atunci cand dorm sau incerc sa adorm. Trebuie sa astept sa se termine furtuna ca sa ma pot pune din nou la somn.
Daaa, imi amintesc ca si tu ai probleme cu mancarea ^^
Ma simt mai bine cand stiu ca am surori de suferinta :)).
Nici bucataria mea nu arata precum cele pe care le-am vazut in magazinul acela dar si eu gatesc suficient. Asa ca, nu e cazul sa te vaiti! Lasa, ca ne facem noi mari si ne luam si noi bucatarii moderne.
Normal! De cand ma stiu mi-e frica de cutremur si de tunete si fulgere! Atunci cand eram la facultate si stam in Brasov cu chirie, singura, vorbeam la telefon cu cineva pana cand se potoleau fenomenele extreme afara. 😀 In prezent nu s-a schimbat nimic, tot la fel de fricoasa sunt in aceste privinte.
Mie imi e frica sa folosesc telefonul in astfel de circumstante, ca poate undele emise de apel atrag curentul de la fulger. Mmm… I’m a paranoic kitty :))
O mască pentru ochi și două dopuri de urechi(antifoane) și problema e rezolvată fetelor.
Haha, eu chiar asta am facut in urma cu vreo 2 ani. Mi-am cumparat masca pentru ochi (cu model de pisicuta) si dopuri de mascare a zgomotului 😀
Poate o sa mai scriu un material pe tema asta.
Nu ştiu cum de ai reuşit să scapi de această teamă, dar o să te avantajeze. Dar ce făceai atunci când erai pe stradă? Tot cu dopuri şi ochelari?
Intram in magazine, unde erau alti oameni, si atunci ma simteam in siguranta 😀
Cândva eram paranoică, inchideam televizorul, stingeam becurile, ca nu care cumva să mă trasnească împreună cu ele. Dacă dădea ăl’ de sus să mă prindă singură prin casă, mă piteam în pat și îmi ascultam temerile ce mă treceau prin stomac. Acum, după 5 ani de la vremea aia, sunt altfel și mă bucur. Mă doare-n bască dacă tună, fulgeră sau trăsneşte. Am învățat că dacă e să-mi fie frică de ceva cu adevărat, frica aia o simt doar pentru o divinitate. Nu și pentru că Dumnezeu mă fotografiază. Ti-am spus eu că n-am toate țiglele pe casă. :))
Chiar aşa eram eu. Îmi imaginam că o să mă trăsnească dacă am obiecte care merg cu curent prin jurul meu şi, dacă nu le sting, e riscul mai mare :)). Între timp mi-am mai venit în fire şi ăncepusem să ascult muzică ori să mă uit la filme. Acum constat că nu mai am probleme. Dintr-o dată aşa. It’s nice 😀
Mi-a placut articolul, foarte dragut. Si eu sunt una dintre persoanele care se teme de tunete si fulgere si mai ca dau fuga sa ma pitesc :))