Ţie ce amintiri îţi trezeşte un balansoar?

Constat uneori că frumuseţea din lucrurile simple nu e mereu o chestie pozitivă. Da, e bine să ne mulţumim cu puţin. Da, e ok să ne facă plăcere chestiile şi activităţile care nu ţin neapărat de bani. Să ne mulţumim şi să fim fericiţi cu maşina noastră, chiar dacă pică tabla de pe ea, atâta vreme cât ne duce din punctul A în punctul B. Să ne mulţumim şi să fim fericiţi şi cu bărbatul care nu ne cumpără flori niciodată, pe ideea că are el alte calităţi, dar nu pe asta plină de gingăşie. Nici măcar o floare ruptă ilicit de pe stradă sau din parc. Să ne mulţumim cu job-ul mizerabil, pe ideea că alţii nu-l au nici pe acela. Dar bucuria din lucrurile simple nu e asta. Nu e despre a ne mulţumi cu puţinul pe care îl avem. M-am minţit şi eu astfel multă vreme. De curând, însă, am deschis ochii. Mă uitam la un balansoar bebe şi m-am blocat în dreptul lui, gândindu-mă la…

Nu mă simt confortabil să vorbesc despre asta. Uneori îmi place că oamenii mă percep ca pe un om fericit, un om care nu a dus lipsă de nimic. Uneori mă privesc prin ochii lor şi cred toată povestea aia. Dar asta se întâmplă doar uneori… Alteori, în schimb, ştiu care e de fapt realitatea. Că a fost mereu un joc cu dute-vino. Am făcut naveta între două oraşe încă de la 2 ani. Mătuşa şi bunica mă luau săptămână de săptămână la Târgovişte, mă duceau la grădiniţă şi mai târziu la şcoală… şi mă aduceau în fiecare weekend acasă, în oraşul în care locuiau părinţii mei. Am fost întotdeauna mai ataşată de partea feminină a familiei, dar asta poate pentru că am prins frică de tata, atât încât să cred că în fiecare bărbat de pe planetă se ascunde ceva feroce.

Mă blocasem în dreptul balansoarului de la Noriel cu gândul că singurele momente de linişte sufletească erau cele în care mergeam la Georgiana. Vară de vară, de când eram de o şchioapă, mă duceam la rudele din judeţul Giurgiu, la doar câţiva kilometri de capitală, şi mă jucam cu mătuşa care era doar cu un an mai mare decât mine. Şi n-o să uit niciodată leagănul de acolo… Leagănul amintirilor, la propriu. Zâmbesc de fiecare dată când văd câte un balansoar pentru bebe, aducându-mi aminte cum mă dădeam în leagănul Georgianei, cum ne certam că de fiecare dată voiam să ne dăm în el fix în acelaşi moment. Într-o zi ne-am luat chiar la trântă şi am rămas fără un dinte după ce am primit un genunchi fix în dinţi :)).

Ştiu că e cale lungă de la un balansoar de bebe până la leagănul amintirilor mele, dar asta e corelaţia pe care o face creierul meu şi chiar nu pot să mă cert cu el. Câtă vreme funcţionează la parametri normali (în marea majoritate a cazurilor), ne înţelegem bine. Între noi fie vorba, balansoarele de copii chiar sunt nişte invenţii şmechere. Afirmaţie pe care o confirmă mulţi bebeluşi din lumea întreagă. Şiii… ca să îmi bag eu nasul în lumea copiilor, acesta ar cam fi balansoarul preferat (din punctul meu de vedere, desigur), pentru că e funny şi culoarea merge atât pentru fetiţe cât şi pentru băieţi:

Ţie ce amintiri îţi trezeşte un balansoar? Sau ce chestii din copilărie te fac să te gândeşti că generaţiile de acum sunt mult mai norocoase decât am fost noi? Căci, practic, leagănul a fost pentru mine “bucuria din lucrurile simple”. O bucurie pe care copiii din ziua de azi o pot bifa din confortul şi siguranţa propriei locuinţe, fără să fie nevoie să schimbe două trenuri, un autobuz şi un metrou pentru a ajunge în alt judeţ unde, spre norocul şi bucuria mea, rudele aveau un leagăn.