De când am cumpărat vopsea lavabilă de pe site de la Arabesque, primesc uneori oferte pe mail despre diverse produse. Uneori am nelinişti în privinţa unor aspecte despre care fiece om crede că doar el le are. Când, de fapt, ne încearcă pe atât de mulţi dintre noi. Exact aceleaşi sentimente, doar că sunt în trupuri diferite. Al meu, al tău, al multora din jurul nostru pe care noi îi credem perfecţi. Chestia e că mă gândeam, atunci când dădeam cu trafaletul, cum ar fi să putem înmuia inima din piept în vopsea lavabilă, ca mai apoi să o ştergem, ori de câte ori se murdăreşte de cuvinte negândite ale celor din jur. Te las să te gândeşti la asta…
Am intrat în altă zi pe site la Arabesque, din oferta primită pe mail, de curioasă, să mă uit la lambriuri. Cred că e ceva în aer (sau în link, ca să facem gluma internautică). Iar am început să mă gândesc la chestii d’astea care ne doboară, involuntar, în viaţa de zi cu zi. Ştii zidurile alea pe care obişnuim să le construim în jurul nostru de teamă să nu dea oamenii buzna în suflet la noi? Apoi stăm cuminţi în spatele zidurilor de beton şi privim pe gaura cheii cum nimeni nu se mai apropie de noi.
Nu că am fi defecţi, dar zidurile alea reci nu-i atrag cu nimic. Absolut nimic. Şi începem să le înfrumuseţăm. Eu pun nişte lambriuri din lemn masiv, lemn cât mai deschis la culoare, să reflecte frumos lumina pe care simt că o am în suflet. Iar tu le vezi, nu ştiu cum, de departe, şi vii şi-mi baţi la uşă. Îmi spui „Eu n-am lambriuri, ca tine, dar am un covor frumos care să-ţi ţină cald la picioare.” Şi te primesc şi ne împrietenim. Aşa pornesc prieteniile, de la lucruri mărunte. Ştim că lucrurile mărunte sunt cele care contează cu adevărat.
Poate că uneori nu-mi dau seama de adevărata valoare a oamenilor, dar atunci când văd în ochii lor că îşi doresc să construim ceva împreună, prind curaj şi îi văd. Atunci chiar îi văd. Şi ştiu că, dincolo de cuvintele grele spuse uneori la oboseală, oamenii ăştia au zidurile din jurul lor mult prea mari. Dar interiorul are lambriuri poate chiar mai frumoase decât ale mele. Îi strâng în braţe şi mă bucur că suntem împreună pe drumul ăsta.
Ţi-am zis că cei de la Arabesque au un efect straniu asupra mea. Nu în fiecare zi te las să mă vezi aşa de… soft. 😀
Oooooo, dar ce metafora frumoasa! Partea asta cu zidurile o am aprofundata, ca am trait mult si bine intr-o adevarata fortareata cu ziduri groase din piatra. Noroc ca am avut parte de mult ajutor si le-am dat jos 😀
Cunosc ce spui, tocmai de aceea am şi făcut analogia. Şi eu am renunţat la ele. Adică… poate mai am totuşi un gărduleţ în jurul meu ^_^
Intotdeauna e safe sa ai un gardulet ca doar nu trebuie sa aiba chiar toata lumea drept sa se plimbe in voie (I has it too!). Mai am si o lista cu cateva persoane carora le aplic direct fortareata la cat de “dragalase” au fost cu mine :))
Si eu. Am si o denumire pentru asta: carapacea. Cand vad anumiti oameni o activez si stau cuminte acolo.
hihi..cineva a fost tare inspirata cand a scris articolul asta. :*
Ma bucur ca iti place. Ideea e ca multi suntem insituatia asta, mult mai multi decat ne imaginam cred. Si, pe de o parte, e pacat.
Mi-a placut foarte tare asocierea facuta de tine, m-am regasit in ea.
Ma bucur ca a prins ideea. Ma asteptam ca muti sa-mi dea in cap cu ea, dar am prins curaj si am publicat-o 😀
Am citit cândva un citat care se potrivește cu ce ai scris…. Un prieten adevărat nu observă gardul rupt, doar iti admira florile din curte… Cat despre ideea cu vopseaua lavabilă, ar fi minunat să poti vopsi inima cu trafaletul si sa poti șterge tot ce te raneste când vrei.
Ar fi ceva cu trafaletul ala. Am fost inspirata de dimineata, cand am scris materialul. Si curajoasa, cred, caci rareori scriu astfel de chestii.