Un pahar de iubire cu gheaţă. Multă gheaţă.

Nu-mi place să scriu despre iubire pentru că nu ştiu cum să o abordez. Cred şi nu cred în ea totodată.

Cred atunci când fiecare parte din mine zâmbeşte la superlativ, chiar şi raţiunea. E un sentiment plin ca shotul de tequila. Fericire dozată.

Paradoxal, nu cred în iubire atunci când fiecare parte din mine zâmbeşte la superlativ, chiar şi raţiunea. Pentru că te face să fii prost şi de nerecunoscut. Cred că iubirii nu-i plac oamenii, de asta îi schimbă. Marionete cu rânjete tâmpe. Şi când se satură de noi… Nu mai există altceva decât vid. Un gol pe care îl simţi până-n măduva oaselor. Când crezi că îţi lipseşte cel de lângă tine, greşeşti! Nu cred că plângem după oameni ci după sentimentul de împlinire şi explozia pe care o declanşează în creier. Iubirea e cocaină moca. Atunci când dealerul nostru dispare, vezi doar negru în faţa ochilor. Dar fiecare părticică a creierului tău începe să se regenereze atunci când găseşti alt om care să-ţi furnizeze marfa. Iubirea. Aşadar, cred că să iubeşti cu inima e doar un mit prostesc. Oamenii iubesc cu creierul, cu terminaţiile nervoase care îngenunchează în faţa altor fiinţe.