Primesc un pumn în stomac ori de câte ori văd pe facebook persoane care îşi îmbrăţişează tatăl, care scriu mesaje de „La mulţi ani” pentru taţi, care scriu mesaje fără nicio ocazie tot pentru taţi, persoane care sunt recunoscătoare pentru sprijinul primit în viaţă de la cei ce au fost stâlpul familiei. Şi nu ştiu dacă să râd sau să plâng. Dacă să râd de bucurie că oamenii ăştia au taţi demni de apreciere, sau dacă să plâng că al meu n-a fost astfel nici cât l-am prins pe pământ.
Nu am tată şi asta nu a fost neapărat o problemă. N-am putut să simt absenţa cuiva care m-a bătut vreme de 16 ani. A fost, poate, o uşurare. Pentru afirmaţia asta vor arunca cu pietre în mine mulţi oameni. De parcă n-am fost lovită destul.
Dar n-o să pot să mă supăr pe ei, căci mă vor dojeni din căldura căminului lor. Eu aproape că nici măcar nu ştiu ce-i aia, dar am auzit de ea. Am şi văzut căldură în unele familii, deci există, don’t try to fool me!
Ai crede că ne facem mari şi că durerea trece. Dar când durere e tot ce ştii, nu prea are ce să treacă.
Norocul meu, şi pentru asta chiar sunt recunoscătoare, este omul de lângă mine. Cel care mă ştie şi mă acceptă, în ciuda greutăţii cu care mă adaptez la multe lucruri, în ciuda tăcerii şi a lacrimilor care mi se rostogolesc pe obraji out of the blue.
De ce? Unde scrie că dacă e tata trebuie să-l venerez. Iubirea se câștigă, nu se impune.
Ce trist….imi pare rau s-aud asta! 🙁
Bine ca ti-ai gasit alinarea in bratele unei persoane care te protejeaza, te sustine si te intelege…e clar ca nu-ti poate sterge trecutul si nici nu te poate face sa-l uiti, dar cel putin va croiti impreuna un viitor frumos. 🙂
e trist ! bataie am luat si eu- ba am luat după bataie înca una sa tac ca mă aud vecinii, dar nu regret bataile cat regret faptul ca nu a fost macar o data treaz cand m-a batut !
Sa-mi pastrez mintea si sa nu fac asa ceva , imi doresc !
Cunosc si partea asta, sa nu cumva sa ma auda vecinii. Inclusiv pe urmatoarea. Si eu ma gandesc uneori daca exista riscul sa cad in aceeasi capcana. Sper sa nu.
Parintii nu ni-i alegem noi. Exista parinti minunati si oameni care, din pacate nu se pot numi parinti. . . si totusi, din acestia din urma se nasc de multe ori copii minunati, asa cum esti si tu. Important este in viata sa alegi un drum drept si sa speri intotdeauna ca vei fi fericit…
Nu ştiu mereu care-i drumul cel drept. Dar îl ştie Ionuţ şi merg după el 😀
In doi, orice drum, oricat ar fi de intortocheat, e o placere oricum.
Am simtit un nod in stomac cand am citit articolul asta. Nu doar pentru ca e dureros in sine, ci si pentru ca, tot citindu-te, imi dau seama ca avem in comun mai multe lucruri decat credeam. Ceea ce, alaturi de multe alte lucruri, imi intareste convingerea ca nu intalnesti oameni doar asa intamplator. Imi pare rau, Ioana, dar ma bucur ca ești bine atat cat se poate! Lucrurile astea aduc vulnerabilitati, pe de o parte, dar vreau sa cred si ca te construiesc mai puternic, pe de alta. Trebuie sa fie o lege a compensatiei, cumva 🙂 sa fii bine!
Sper sa fie o lege a compensatiei, cumva. Desi uneori inca mai am senzatia ca noi, astia care n-am crescut sanatos, suntem niste copii ratati. Alteori vad altfel lucrurile. Depinde de zi, ca la majoritatea dintre noi.