Unul mă sperie. Alţi doi mă fac să zâmbesc.

            M-am speriat de un bărbat iar alţi doi m-au făcut să zâmbesc.
            Stăteam singură pe bancă… aveam de stat vreo două ore. Am avut ceva treaba ce necesita rezolvare la oră fixă (10) iar apoi o ditamai fereastra (două ore) până la întâlnirea cu o gagică. Citeam o revistă şi subliniam cu pixul pe ea ideile care îmi păreau “de reţinut”. Un bărbat la vreo 30 de ani se aşează lângă mine pe bancă. Zice “dă-mi pixul!”. Am crezut că mi se pare. A mai zis o dată. M-am făcut că nu aud. A zis şi a treia oară şi m-am întors către el foarte nervoasă, mai să mă iau de tupeul pe care-l avea. Fără “te rog frumos”, fără altă formulă de adresare… Ce-i asta?… Când m-am întors spre el mi-am înghiţit cuvintele. Era oarecum cu probleme. Cred că avea un handicap mental. Dădea puţin din cap şi se vedea că e “altfel” faţă de restul lumii. Dar fizic era ca toţi ceilalţi oameni. I-am întins pixul. Avea o revistă cu reţete (cred că “Practic în bucătărie”) şi a început să mâzgălească pe ea circular. Mi-a înapoiat pixul şi a pornit o conversaţie…

EL: Mai vii pe aici prin parc dacă te plictiseşti?
TERRA: –
EL: Mai vii pe aici?
TERRA: Nu.
EL: Ai copii?
TERRA: Nu.
EL: Vrei să mă ajuţi?
TERRA: [?!?!]
EL: Vrei să mă ajuţi?
TERRA: Cu ce să te ajut?
EL: Vrei? Ai zis că n-ai copii.
TERRA: [?!?!] Cu ce anume să te ajut?
EL: Păi nu vrei copii?
TERRA: (încruntată şi speriată simultan) NU!

Apoi mi-a aruncat o privire urâtă (am simţit asta în ceafă deşi nu mă uitam la el în timpul conversaţiei…). A bolborosit ceva şi a plecat.
Acesta a fost omul care m-a speriat. Cel care dorea să-l ajut să “facem” copii.

Stând pe bancă, în decursul celor două ore… tot patrulau doi jandarmi pe acolo… pentru că se fac pregătirile pentru zilele cetăţii. Erau simpatici amândoi, tinerei, până-n 35.
La un moment dat s-au oprit în faţa mea şi unul din ei…

Jandarmul: Ne scuzaţi dacă vă deranjăm… avem să vă punem o întrebare. Dar ne scuzaţi, nu vrem să fie un deranj. Ăăă… ne scuzaţi, chiar nu vrem sa ne înţelegeţi greşit…

(!!!) – îmi venea să îi zic “treci la subiect, omule!”… dar l-am lăsat să se fâstâcească (era amuzant făcând asta).

Jandarmul: Ne spuneţi şi nouă câţi ani aveţi? Am făcut un pariu cu colegul şi am vrea să ştim 😀

I-am răspuns scurt, spunându-i doar anii, fără alte cuvinte. N-aveam chef de nimic, voiam doar să-mi termin de citit revista şi atât.

Jandarmul: Mulţi înainte! Mulţumim şi ne scuzaţi dacă v-am deranjat. O zi frumoasă în continuare.

Şi au plecat. Dar erau aşa simpatici, mai ales cel care a vorbit că se tot fâstâcea în timp ce îşi pregatea cuvintele (şi repetiţiile)…
Au reuşit să îmi distragă atenţia de la păţania întâmplată cu câteva minute înainte.