Vezi? Ăsta e blocul meu!

Data trecută când ne-am întâlnit m-a rugat ca primul lucru pe care-l fac atunci când ajung acasă să scriu pe blog despre el şi despre părerea mea referitoare la toate astea. Corectează-mă dacă greşesc!

Ne înţelegem bine pentru că ne suportăm toanele, indiferent că eu am luni bune în care sunt nesimţită şi nu dau niciun semn sau el mă supără şi face mereu cum îl taie capul. E o prietenie fără compromisuri, fără “e datoria ta de amic să faci cutare şi cutare lucru”. Înţelegem chestiile astea şi nu ne supărăm niciodată. Bine, recunosc, mă mai supără câteodată, dar îmi trece. Are mintea-n colţuri uneori. Şi eu la fel.

Ultima dată când ne-am întâlnit, în seara asta, m-a supărat cu aceleaşi chestii care ştie că nu le suport, adică se întâlneşte din nou cu minore. Nu aş avea ceva împotrivă, decât faptul că a făcut de multe ori greşeala asta şi fetiţele alea nu ştiu să-l respecte.
E prietenul meu şi vreau ce e mai bun pentru el.
Cineva care să ştie să-l respecte. Nici matură dar nici cel mai tâmp copil. Cineva care să-i priceapă şi să nu-i judece toanele. O tipă deschisă la minte.

P.S.: Mama lui este de nota 10!

Ceva ce am uitat să precizez este că dacă-l scapi într-o sticlă, două, cinci… cu tărie… nu te gândi că-l mai scoţi. E bine să-l laşi să-şi facă damblaua.

P.P.S. către el: Chiar dacă mă contrazici tot ştiu că în sinea ta îmi dai dreptate. Deci poţi să mă contrazici.