Recenzie: Lupii trecutului. Sofia

Am descoperit-o pe scriitoarea Nataşa Alina Culea citind cărţile „Nataşa, bărbaţii şi psihanalistul” şi „Marat”. Din categoria literaturii contemporane am dat de foarte puţine cărţi pe care să le recomand cu drag. Din acest motv, şi nu numai, insist să scriu despre cea mai nouă carte publicată de Nataşa. Se numeşte Lupii trecutului. Sofia şi mi-am dorit-o foarte mult, pe de o parte pentru că descopeream pe net citate din ea (înainte de a fi lansată pe piaţă), iar pe de altă parte pentru că rezonasem cu cărţile anterior publicate ale aceleiaşi autoare.

Citeam şi, cu trecerea paginilor, mă gândeam ce recenzie frumoasă o să iasă pentru cartea asta. Apoi am ajuns pe la jumătatea cărţii şi deja mă gândeam cum să redau mai bine firul romanului, desigur, fără să fiu spoiler. Spre final, însă, când mai aveam vreo 8 pagini, mi-au dat lacrimile. Îţi dai seama ce-nseamnă asta când vorbim de o carte? Cât de deschisă trebuie să fie, emoţionantă până la limita durerii, fie ea fictivă… Prietenul meu m-a văzut şi m-a întrebat ce se întâmplă, moment în care am pus cartea pe masă, nici prea tare dar nici prea uşor, spunându-i, cu genele încă ude: „Este foarte tristă cartea asta!”. Şi oricât sunt eu de pesimistă, îmi imaginam că se va încheia complet diferit. Nu că va fi o carte cu happy end, ci că va avea alt final, unul mai puţin emoţionant. Oficial este a doua carte la care mi-au dat lacrimile.

Consider că, pentru un autor, stârnirea emoţiilor cititorilor, la o intensitate cât mai mare, este una dintre cele mai mari realizări, fiind o acţiune de care foarte puţini se dovedesc apţi, cu atât mai mult când vorbim de literatura contemporană.

Lupii trecutului. Sofia prezintă viaţa unei fete de 23 de ani. Prin ochii obiectivi ai autorului, dar şi prin ochii subiectivi ai unui bărbat însurat. Fabian are 40 de ani şi este căsătorit de 13 ani cu o femeie de succes, însă relaţia lor este departe de a fi perfectă. Nu duc lipsă de bani, însă golul dintre ei este cel care îi omoară câte puţin în fiecare zi.

“Rămăşiţele legăturii noastre au născut o linişte nesfârşită, dar nu aceeaşi linişte pentru amândoi, până şi liniştea ne-o purtăm separat, fiecare pe partea lui de pat, fiecare pe colţul lui de canapea.” (pag. 7)

Cartea prezintă golurile dintr-o căsnicie aparent perfectă, dar şi speranţa că lucruri frumoase se pot întâmpla pe acest pământ. Sună utopic, ştiu. Dar nu e deloc o poveste despre salvarea căsniciei, ci mai mult despre fericirea care poate apărea dacă drumul încetează să-i mai ducă pe parteneri în aceeaşi direcţie. O direcţie nepotrivită pentru amândoi.

Chiar dacă în sinea mea sunt o idealistă, considerând că problemele dintr-o relaţie pot şi trebuiesc a fi rezolvate, ştiu că uneori drumurile separate reprezintă o soluţie. Poate chiar cea mai bună soluţie. Fabian Adameşteanu, deşi căsătorit de 13 ani cu o femeie pe care a iubit-o şi a respectat-o în tot acest timp, găseşte un alt fel de fericire, la o altă intensitate, în braţele Sofiei. Dar lucrurile în realitate nu sunt niciodată simple. Sofia NU e doar un chip frumos şi fără riduri. Are în suflet o haită de lupi care o atacă în fiecare zi a existenţei ei. Lupii trecutului, cum spune şi titlul cărţii, sunt chestii care i-au marcat copilăria şi care au transformat-o în omul de astăzi. Un om liber, dar încătuşat de frică şi de dorinţa de a nu se fi născut în astfel de circumstanţe.

Personal, mă consider un rebut genetic. Spun adesea că foarte mulţi copii sunt aduşi pe lume din motive greşite. Cred că de aceea rezonez atât de mult cu personajul Sofia. Şi, dincolo de adulterul la care ia parte, consider că fiecare om este liber să facă ce vrea în viaţa asta. În dragoste şi în război orice este permis, nu-i aşa?

În carte, în afară de triunghiul Carina – Fabian – Sofia, mai sunt prezente câteva cupluri şi problemele lor (pe care majoritatea le ascund cu brio). Tudor şi Diana, aparent cei mai frumoşi şi cu o relaţie sănătoasă, au o căsnicie disfuncţională. Cu atât mai mult cuplul insuportabil format din Ben şi Ana – o tipologie deja clasică a zilelor noastre, în care el este veriga de 50 de ani şi cu carduri generoase, iar ea este accesoriul frumos.

Dincolo de cupluri şi problemele lor, îl avem pe Carol. Un tânăr artist, un tânăr căruia niciodată nu i-a lipsit nimic şi care, totuşi, nu găseşte un sens al vieţii. Într-o continuă căutare de sine, Carol are norocul să fie colegul de apartament al Sofiei. Fata este de o complexitate frumos de dureroasă. O complexitate pe care te las să o descoperi chiar tu în carte.

“Mi-am purtat războaiele în linişte înăbuşită.” (pag. 253)

Toate personajele sunt strâns legate între ele şi bine conturate. Mi-a plăcut atenţia la detalii, autoarea optând pentru cele care contează, nefiind unul dintre acei scriitori care ne obosesc cu descrieri inutile în încercarea de a umple cât mai multe pagini. O vei iubi pe Nataşa Alina Culea pentru stilul de a scrie, dar şi pentru firul întâmplărilor. Un mix bun între partea de creaţie şi latura tehnică.

“Mereu mă simt vinovată de ceva, că nu pot să fiu fericită, că sunt prea fericită! Nu mai suport, toate mă scot din minţi! De ce îmi pui atâtea întrebări?” (pag. 183)

Eu am citit-o deja de două ori. Prima oară când am fost cu cortul la baraj Paltinu, zi în care am şi postat o fotografie pe contul meu de facebook…

Iar a doua oară am citit-o pe frumoase plaje de pe insula Lefkada, vacanţă din care m-am întors de curând. Recomand cu drag această carte, mai ales pentru cei ca mine, cu sufletul neîmblânzit.

“Vom închide uşi în spatele cărora ne vom prăbuşi.” (pag. 209)

Şi… pentru că a lăsat o amprentă pe sufletul meu, într-o seară în care mă plimbam singură pe o plajă cu nisip aproape negru de pe insula Creta, în zona localităţii Ierapetra, scriam pe nisip chiar titlul cărţii…

Cu siguranţă o carte pe care o recomand!
Dacă ţi-a plăcut această recenzie, o poţi distribui pe facebook sau pe alte reţele de socializare pentru a afla şi prietenii tăi despre ea.