Hornuri de argint, roman de Titus Radu

Simplă și complicată deopotrivă, cam așa aș descrie pe scurt cartea Hornuri de argint a autorului contemporan Titus Radu. O carte diferită față de cele pe care le citesc de obicei, dar care m-a prins de la primele pagini printr-o simplitate confortabilă a locului în care se desfășoară acțiunea și prin prisma unor personaje frumos conturate, fără însă a concentra totul asupra fiecăruia în parte.

Informații generale
Titlu roman: Hornuri de argint
Autor: Titus Radu
Număr pagini: 200
Anul apariției: 2017
Editura: Paralela 45
ISBN: 978-973-23-2638-7

Informații copertă spate
Hornuri de argint este o poveste despre un sat cuminte de la frontiera româno-maghiară în anii tulburi de după Revoluție. În spatele unui șir de întâmplări aparent banale, se desenează destine tragice, individuale și colective. Printr-un stil înșelător prin simplitate, la prima vedere, autorul surprinde destrămarea unei lumi rotunde pe care istoria o deturnează iremediabil de la cursul ei firesc. Absurd și tragic, totul într-o narațiune la fel de reală ca lumea în care ne învârtim.

Inițial, adică până să mă apuc de citit cartea, nu puteam deduce care-i înțelesul hornurilor de argint, fiind mai degrabă un titlu care mă determina să-mi pun întrebări. Sunt obișnuită să aleg cărțile după copertă ori după titlu, însă în puține cazuri aleg doar în funcție de autor, așa cum a fost și cazul de față. Am citit în trecut cartea de debut a lui Titus Radu, romanul Emigration Blues, iar la scurt timp după ce am aflat de apariția celui de-al doilea roman al acestui autor am știut că vreau să-l citesc. Ba chiar m-am dus la târgul de carte Gaudeamus de la București pentru a-l putea cunoaște personal pe Titus Radu, cel care a devenit rapid unul dintre autorii mei contemporani preferați. Așa cum am menționat mai sus, nu reușeam să deduc nimic din titlul cărții, chestie care mă făcea oarecum să mă simt incomod. După lecturarea primelor pagini am aflat și înțeles semnificația hornurilor de argint. Cu toate astea, nu le simțeam încă drept piloni ai romanului și încă mai oscilam la ideea că acest grup de cuvinte a fost ales drept titlu în detrimentul altor opțiuni. Însă pe măsură ce am descoperit povestea mi-am dat seama că un titlu mai potrivit nu exista, că Hornuri de argint e exact detaliul care merită cel mai mult să fie pe copertă. Am zâmbit ușor în colțul gurii dându-mi seama cât de puține lucruri înțelegem când nu știm piesele unui joc sau unei relatări și cât de bine se îmbină toate după ce ne informăm. Da, se poate spune astfel.

Romanul Hornuri de argint al lui Titus Radu îl are ca personaj principal pe Panait Gheorghiță. După terminarea școlii de subofițeri a fost trimis la un pichet de grăniceri dintr-un sat de la frontiera româno-maghiară. El venea de undeva din apropiere de București, însă satul de frontieră era o schimbare care-i plăcea. La muncă se descurca bine, iar militarii erau văzuți cu ochi buni pe atunci, uniforma în sine aducându-i priviri admirative în sat. Cu timpul își cumpără o casă acolo și devine cu adevărat o parte a comunității în care trăiau români, maghiari și țigani, cu atât mai mult cu cât îi fug ochii după Moriko, o unguroaică pe care mai târziu o ia de soție. Da, oamenii se înțelegeau bine în micul sat de frontieră, indiferent de etnie. Comunismul căzuse de câțiva ani, în aer era (falsa) libertate și majoritatea sătenilor câștigau bani frumoși din contrabanda cu tutun. Inclusiv preotul satului se ocupa cu activitatea asta, ba chiar ocazional mai trăgea și el dintr-o țigară.

Aparent, sătenii erau numai oameni buni și se-nțelegeau bine în ciuda micilor diferențe. Doar câțiva înjurau din când în când în ungurește și își vedeau de treaba lor, însă viața părea simplă acolo, pe bucățica aia de țară, iar conflictele erau niște chestii mărunte care adesea treceau de la sine. Dar în orice caz fericit, sau aparent fericit, există întâmplări care dau peste cap cursul obișnuit al lucrurilor, formează tabere și aprind scântei, acestea din urmă materializându-se adesea în accidente nefericite. Sau oamenii nu au fost de la bun început pâinea lui Dumnezeu, însă nu existase până atunci ceva care să le pună inima pe jar.

Eu sunt imparțială de fel, am prieteni buni maghiari la fel cum am și prieteni buni români. Asta ca să nu existe vreun dubiu că țin cumva partea vreunei tabere din romanul Hornuri de argint, deci recenzia nu ar putea fi periclitată dintr-o astfel de cauză. Ba din contră, imparțialitatea m-a determinat să termin cartea cu un sentiment de tristețe. Oamenii nu sunt atât de simpli pe cât îi percepem uneori. Nici atât de buni sau de înțelepți cum credeam inițial. Oamenii, desigur, au și capacitatea de a se schimba pe parcurs, în versiuni mai bune sau nu.

Hornuri de argint mi-a arătat o față a lucrurilor pe care nu cred că voiam să o știu (shame on me). Pe de altă parte sunt recunoscătoare că acest roman mi-a dat niște lecții pe care nu le-am primit până acum. În primul rând n-ar trebui să mă las niciodată păcălită de oameni, că aparenta simplitate sau chiar simplitatea în sine mă poate induce în eroare. Sincer, acum, la finalul cărții, nici nu știu ce simt față de personajul principal. Mi-a plăcut de el mare parte din drum, citind cu atenție fiecare pagină, însă au fost și întâmplări în care nu l-am recunoscut, semn că toate lucrurile prin care a trecut și-au pus amprenta asupra lui, la fel și toate cele pe care își dorea să le realizeze și cele la care aspira. În al doilea rând am învățat că uneori nu e suficient a fi om bun, că există răscruci de drum unde varianta îndoielnică e cea care ni se potrivește.

Genul de carte care îți oferă o altă viziune a lucrurilor, oamenii buni fiind oarecum siliți să calce strâmb, să urmeze ordinele pentru a nu-și complica existența. Și, cu toate astea, necazuri se abat și asupra lor. Nimic nu pare să ne mai țină de cald în vremuri grele, nici măcar sufletele noastre. Oamenii buni nu par să fie la fel de puternici precum cei răi. Lucrurile astea, fie vorba-ntre noi, oricum sunt relative, nu? Astfel că personajul principal, om bun de fel, e suficient de deștept încât să se aleagă cu ceva după toate prin câte a trecut. Nu i-or ține de cald… Sau poate îi țin un pic.

Hornuri de argint, de Titus Radu, este un roman bun de citit de mai multe categorii de persoane. Fie ești genul care tânjește după calitatea literaturii de odinioară, fie ești în căutarea unei opere contemporane altfel decât cele pe care le descoperi, fie ți-e poftă de câteva pagini despre liniștea și în același timp furtuna cu iz politic din anii de după Revoluție, atunci cartea asta e de răsfoit. Pe mine m-a prins într-atât încât n-am lăsat-o din mână până n-am terminat-o de citit. Și i-am mai dedicat ceva timp și scriind rândurile acestea.

Mă bucur că am descoperit acest autor și că, deși e al doilea roman al lui, Hornuri de argint se găsește deja în atât de multe librării și magazine online (inclusiv pe Libris.ro și Cel.ro). E de citit!