Zece respiraţii scurte, roman de K. A. Tucker

Romanul Zece respiraţii scurte, scris de K. A. Tucker, este o lecţie despre empatie, despre cum trebuie uneori, mai ales în cazuri grele, să ne punem şi în locul celorlalţi, căci durerea noastră nu este singura durere. Şi, mai mult de atât, durerea noastră nu e cea mai mare durere din încăpere.

Am ales să cumpăr această carte pentru că mi-a plăcut titlul. Şi coperta mi s-a părut reuşită. Iar eu apreciez detaliile acestea de care se ocupă de obicei cei responsabili de marketing. O copertă bună înseamnă mult într-un prezent în care apar cărţi peste cărţi… fiindu-ne greu să alegem doar câteva dintre ele.

Apoi am început să o citesc. M-am apucat de ea mai devreme decât credeam. Mă aşteptam, sincer, să o ţin vreme bună în bibliotecă.

Am crezut iniţial, vreme de câteva capitole bune, că Zece respiraţii scurte e doar o carte uşoară despre o fată care a trecut printr-un accident şi care s-a mutat la Miami pentru a-şi reface viaţa. Am crezut că e o poveste despre cât de uşor o putem lua de la capăt. Oraş nou, job nou, iar lucrurile vin de la sine, inclusiv vindecarea sufletului nostru. Pe măsură ce citeam tot mai mult aveam senzaţia că e un roman despre iubire, despre puterea acestui sentiment de a vindeca răni pe care ne chinuim să le închidem. Un job călduţ, un oraş superb, un tip superb din vecini, emoţii, cavalerism, sex… şi, uite, problemele chiar pot fi vindecate. Am crezut greşit. Am descoperit că romanul este o lecţie despre empatie. Am descoperit, dincolo de toate scenele fierbinţi şi de viaţa care părea să se fi schimbat în bine, că protagonista nu era singura victimă.

Deşi ştim că noi ne ascundem adesea în spatele zâmbetelor pentru a evita să discutăm despre problemele noastre şi despre lucrurile care ne apasă… privim spre ceilalţi oameni ca şi cum ei ar fi întregi. Uneori îi judecăm pentru asta, pentru faptul că în sufletul lor nu e la fel de multă durere. Empatia unde e? Din fericire pentru mine, am învăţat să nu-i mai judec pe oameni, drept pentru care acest roman, Zece respiraţii scurte, mi s-a părut extrem de uşor de parcurs şi imatur pe alocuri. Însă mi-am amintit că am trecut şi eu printr-o astfel de etapă, mai ales după decesul tatălui meu. Am crezut o vreme că doar eu ştiu ce e durerea. Şi m-am înşelat teribil de mult.

Per total, fără să fiu spoiler (pentru că niciodată nu mi-a plăcut asta) , romanul se învârte în jurul lui Kacey, o tânără de 20 de ani ai căror părinţi au murit într-un tragic accident de maşină. Se mută cu sora ei la Miami în încercarea de a fugi de un trecut dureros şi de a-şi construi o nouă viaţă. Kacey se luptă din când în când cu nişte episoade ciudate de anxietate. Se şi îndrăgosteşte, desigur, căci e oarecum tipic bestseller-urilor americane, însă povestea e interesantă. Nu contest că va apărea cândva un film după cartea aceasta.

„Sunt tot felul de oameni – bătrâni, tineri, bărbaţi, femei, unii bine îmbrăcaţi, alţii neîngrijiţi. Ceea ce îmi dă de înţeles că în faţa suferinţei suntem egali.” (pag. 219)

Autoarea, K. A. Tucker, este de origine canadiană şi a scris până acum 14 romane care au devenit bestseller-uri. Titlul original al romanului Zece respiraţii scurte este Ten tiny breaths.

Cartea este apărută în 2012, însă a fost tradusă în limba română abia în anul 2016, apărând la editura Epica. Au fost scăpate o grămadă de greşeli tehnice, însă am reuşit să trec peste ele, romanul având ceva drăguţ în el, ceva care m-a făcut să continui să-l citesc în ciuda greşelilor (litere lipsă, cuvinte lipsă, diacritice folosite unde nu trebuie, totodată nefolosite unde trebuie…). Partea tehnică are clar nevoie de îmbunătăţiri. Însă romanul în sine, deşi aparţine genului New Adult (adică e dedicat tinerilor de 18-20 şi ceva de ani), mi-a plăcut. Este uşor de parcurs şi are o lecţie bună pe care încearcă să o prezinte cititorilor. Finalul, totuşi, n-a fost tocmai genul meu. Too cheesy for me.

Update: Am citit și partea a doua a seriei – O minciună nevinovată. Iar în curând cred că îmi voi comanda și partea a treia.